În serviciul curților princiare
Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlinește 16 ani și pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), renumit pedagog în arta compoziției. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, contele Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămîne timp de șase ani, deși relațiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l de servitor și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg. Nemaiputând suporta umilințele, Wolfgang își dă demisia în 1777 și pleacă, însoțit de mama sa, la München, unde solicită un angajament la curtea prințului elector Maximilian III. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parisian nu-și mai amintea însă de copilul minune de atunci și Mozart se lovește de multe greutăți. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoțise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compozițiile sale încep să fie apreciate la curtile domnesti. Lipsurile materiale îl constrâng totuși să părăsească Parisul și iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomeneo, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuși în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului.
Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârșit independent și își creează un cerc de relații, conștient de faptul de a fi un virtuos fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif II cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach și Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.
La 4 august1782 se căsătorește cu Constanze Weber. La 1785 este vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacție reușita lui Wolfgang. Este încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif - prezent în sală - se ridică în picioare agitându-și pălăria și strigând "Bravo Mozart !". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la splendidele cvartete dedicate lui Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Beaumarchais, operă revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile din partea nobilimii
[modificare] Ultimii ani
În timp ce Mozart termină compoziția operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăvește și moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educația muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie și contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.Între 1784 și 1786, Mozart realizează în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga și este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puțin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise și protectorul său, împăratul Iosif II, care îl numise compozitor al curții imperiale.
În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV595. Compune încă opera Flautul fermecat, cu care obține un succes enorm. Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă cu insuficiență renală.
Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era: hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze pomenite erau: reumatism, febră reumatică (infecție streptococică), sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficiență cardiacă și venisecție. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală în timpul copilăriei lui. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat și afectarea altor organe.
Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția Requiem-lui, pe care nu va reuși să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai tîrziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiem-ul compus de Mozart cu ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție proprie. Despre această întîmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la catedrala Sfântul Ștefan („Stefansdom”) din Viena, trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoțitori (se pare că așa era tradiția la Viena), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este in mine"
[modificare] Opera muzicală a lui Mozart
În scurta sa viață, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat și catalogat compozițiile lui Mozart, fiind numerotate cu mențiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creație, Requiem-ul, are numărul 626.Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menționat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.
A compus 27 concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă și flaut, pentru corn și orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.
În domeniul muzicii de cameră sunt de menționat cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară și pian, trios pentru vioară, violoncel și pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc.
Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate .
Wolfgang Amadeus Mozart
copilaria
Johannes Chrisosthomus Wolfgangus Theophilos Mozart s-a nascut in data de 27 ianuarie 1756 in orasul Salzburg din Austria, intr-o familie de muzicieni. Tatal Leopold a fost un muzician cunoscut ajungand compozitor la curte si vicecapelmaistru. A realizat sonate, simfonii ( Vanatoarea, O calatorie muzicala cu sania, Nunta taraneasca ), fiind totodata si un interpret talentat cu o vasta cultura muzicala.
In acest mediu familial, in care muzica era preocuparea principala, nu se putea ca micul Wolfgang sa nu o indrageasca inca din primii ani ai vietii. La trei ani se catara singur pe scaunul clavecinului si inventa franturi de melodii care sunau vesel. La patru ani, a compus un concert pentru clavecin, o piesa naiva, desigur, dar incarcata de melodii usoare, pe care tatal sau le-a inregistrat pe portative, micul Wolferl (cum il alintau parintii) necunoscand notele.
Pasiunea pentru muzica il face sa uite de jocurile copilariei, preferand sa stea in fata clavecinului sau sa cante la vioara ore intregi, ajungand ca la cinci ani sa execute cu virtuozitate, la clavecin si vioara, concerte intregi, scrise de compozitorul Wagenseil (precursor al clasicismului). 54555hvl97hfe6n
Dar viata avea sa ia o intorsatura neasteptata o data cu concertul din seara de Craciun a anului 1761 organizat in sala de festivitati din Salzburg cand copilul a uimit asistenta prin interpretarea pe care a facut-o la orga si la vioara.
Tatal Leopold a luat decizia de al prezenta impreuna cu sora lui Nannerl (cu cinci ani mai mare ca Wolferl) in marile centre muzicale ale Europei. Timp de zece ani au urmat, peregrinari prin marile orase europene, care si-au pus amprenta nefasta pe fizicul fragil si gingas al micului artist.
In ianuarie 1762 concerteaza la Munchen in fata electorului de Bavaria, in septembrie acelasi an concerteaza la Passau unde arhiepicopul ramane incantat de muzica lor, dar marea consacrare o au la Viena in aceasi luna cand i-si arata virtuozitatea in fata majestatilor imperiale Maria Tereza si Francisc. Aici s-a intalnit cu Haydn care a spus “este de ajuns, puiule, acum trebuie sa te odihnesti putin”. La Viena se imbolnaveste de o forma grava de scarlatina care il tine departe de concerte cateva luni.
In august 1763, la Frankfurt, Mozart a cantat si a improvizat la vioara si la clavecin, incantand auditoriul, care, la urma, l-a ovationat si l-a incarcat cu daruri. Printre spectatori s-a aflat si tanarul Goethe care a fost emotionat pana la lacrimi. Au urmat Aix-la-Chapelle unde a fost admirat ca organist si la Bruxelles de unde s-a pastrat un allegro in do major. vf555h4597hffe
In noiembrie 1763 familia Mozart a ajuns la Paris. Pentru a li se deschide usile saloanelor muzicale, Leopold Mozart s-a folosit de o scrisoare de recomandare adresata lui Mechior Friedrich Grimm, stabilit aici ca secretar al ducelui de d Orleans si prieten cu Diderot si cu J.J. Rousseau, in resedinta sa din Paris patrona un salon artistic in care se aduna tot ce avea mai stralucitor “orasul luminilor” in domeniile artei. Timp de cinci luni prin intermediul lui Grimm s-au deschis portile marilor saloane, ajungand sa concerteze si la Versailles in prezenta lui Ludovic al XV- lea. A cantat chiar si in apartamentul doamnei de Pompadour favorita regelui Frantei.
In climatul artistic francez, stimulat de succesele obtinute, copilul Mozart a compus si publicat primele lui opere definitive :patru sonate pentru clavecin si viora (K.V.6,7,8 si9)
Intr-o conversatie cu J.J.Rousseau pe malurile Senei a spus ca la impresionat opera scrisa de Gluck si Catedrala Notre Dame. Prezenta lui aici a fost imortalizata de pictorul Ollivier (“Mozart cantand in palatul printului de Conti”), gravura lui Carmontelle (“Familia Mozart”), statueta lui Gustav Landgrebe (“Micul Mozart”) si o alta a lui Barrias (“Mozart copil”).
La 22 aprilie 1764 familia Mozart ajunge la Londra unde va ramane un an si jumatate. A concertat in fata regelui George al III-lea al Angliei si a reginei, uimind asistenta cu usurinta cu care descifra partituri necunoscute de el, compuse de Bach, Haendel si altii. O intamplare a ramas memorabila cand fiul lui Johann Sebastian Bach, Johann Christian Bach, el insusi compozitor a executat prima parte a unei sonate proprii, dupa care s-a oprit si a spus copilului care-l urmarea atent:”Poti termina tu sonata aceasta a mea?” Spre uimirea intregii asistente Wolfgang s-a asezat la clavecin si a improvizat cu siguranta si precizie partile a doua si a treia ale sonatei. “Copilul acesta este un adevarat fenomen !” a rostit emotionat compozitorul.
In aceasta perioada a compus sase sonate pentru clavecin (K.V.10,11,12,13,14 si 15) doua simfonii (K.V. 16 si 19) si o serie de mise si motete.
Din cauza talentului fenomenal pe care il avea au starnit tot felul de banuieli barfe si chiar reclamatii care sustineau ca manifestarile micului Mozart sunt doar mistificari. Unii spuneau ca in clavecin ar fi ascuns un automat care canta mecanic, altii ca ar fi un pitic de 55 de ani. Pentru elimina aceste banuieli s-a intrunit Comisia Academiei de stiinte care a efectuat un control medical si-a cercetat certificatul de nastere al micului muzician, decretand ca acesta este un muzician genial precoce.
Intre anii 1765 si 1769 concerteaza in Tarile de Jos: Gand, Anvers, Haga Amsterdam si Utrecht; din nou in Franta: Paris la Versailles, Dijon si Lyon;
Elvetia: Geneva, Lausane, Berna si Zurich; Germania: Munchen si Donauechigen unde printul Wenceslas de Furstenberg l-a retinut doua saptamani. Revine din nou in Austria la Salzburg si apoi la Viena unde este a fost primit foarte bine. Aici face cunostiinta cu muzica lui Joseph Haydn care devenea tot mai cunoscut. Sub influenta muzicii acestuia Mozart a introdus menuetul in lucrarile sale. Din aceasta perioada dateaza trei simfonii (K.V.43,45,48)
Una dintre cele mai fructuoase calatorii ale copilariei le-a facut in Italia intre 1769 si 1771. A concertat la Verona si Cremona unde spectatorii l-au aplaudat frenetic. Primarul Veronei, mare meloman, l-a insarcinat pe pictorul Cignaroli sa faca portretul micului muzician, fiind unul din tablourile de copil care s-au paatrat.
A mai concertat la Mantua unde a starnit entuziasmul publicului meloman, articolulul din ziarul vremii care s-a pastrat este elocvent in acest sens.
Una dintre tintele calatoriei sale era Milano, unde contele Firmian, originar din Salzburg, s-a ocupat cu multa grija de organizarea catorva concerte, unde Wolfgang a avut mare succes. Tot aici a compus o opera “Mitridate regele Pontului” comandata de contele Firmian pentru carnavalul din 1771. A cunoscut foarte multi cantareti de renume printre care pe Piccini compozitor (Roland, Ifigenia, Didona)
Urmatoarea etapa a fost Bologna, unde contele Pallavicini s-a interesat de el si l-a invitat sa dea cateva concerte. Aici s-a intalnit cu Padre Gianbattista Martini (autorul unei vaste istorii a muzicii) idolul italienilor care vorbeste cu uimire despre acest copil minune si totodata dandui cateva lectii.
De la Bologna s-a indreptat spre Florenta unde a avut ocazia sa-l acompanieze pe celebrul cantaret Nardini, cel mai stralucit elev a lui Tartini. A fost primit de arhiducele Leopold, unde a uimit prin rafinamentul executilor sale.
In primavara anului 1770, chiar in Saptamana Mare ajunge la Roma unde asculta slujba si in special celebrul Miserese (Inceputul psalmului 50 a lui David) scris de Gregorio Allegri la 1600. Compozitorul daruise manuscrisul lucrarii Vaticanului si se considera un bun exclusiv al papei. Oricine ar fi indraznit sa si-l insuseasca ar fi fost pedepsit de cler cu excomunicarea. Nimeni din afara Vaticanului nu avusese prilejul sa vada acest manuscris, de aceea dorinta lui Wolfgang era de al asculta. Prilejul s-a ivit in Saptamana Mare, dar totodata I-a luat doar o singura noapte transcrierea lui din memorie, dupa o singura auditie.
Afland despre aceste fapte Sfantul Parinte Clement al XIV-lea la primit in audienta nu l-a pedepsit, l-a decorat cu ordinul “Pintenul de aur” si la indemnat sa scrie mai departe muzica religioasa.
Un alt oras vizitat a fost Neapole unde a intrat in legatura cu maestrii operei bufe, care se nascuse aici in sudul Italiei, la inceputul secolului al XVIII-lea.
Italia a mai vizitat-o de inca doua ori creand aici cateva lucrari care au ramas in bogata s-a opera.
Acestea au fost unele din cele mai principale evenimente din copilaria marelui compozitor, care si acum la mai mult de trei secole creaza.
BEETHOVEN
Istoria muzicii universale cunoaşte mulţi compozitori mari, ale căror lucrări au supravieţuit veacurilor, dar singur Beethoven, dintre toţi , a fost supranumit Titanul. Titan, ca artist şi ca om deopotrivă, fiindcă în artă, ca şi în viaţă a învins prejudecăţile timpului său, a încurajat năzuinţele spre libertate ale popoarelor ce se trezeau din lungul somn al unei istorii vitrege, a înlăturat destoinic piedicile ce i s-au ridicat în cale şi s-a înălţat, asemenea unui vultur, deasupra amărăciunilor care l-au însoţit până în cel din urmă ceas.
Ludwig van Beethoven s-a născut în ajunul unei epoci când Europa era străbătută de la un capăt la altul de ideile noi ale schimbării orânduirii feudale. Ideile acestea acţionau ca un ferment asupra gândirii tuturor, deşteptând în popoarele asuprite energii proaspete. Pentru felul cum a ştiut, prin muzica sa, să înaripeze sufletele, să devină un ecou al frământărilor timpului când a trăit, Beethoven a fost socotit un artist revoluţionar.
Revoluţionar, într-adevăr, deoarece a înţeles să-şi poată exprima nestânjenit gândurile şi descătuşa puterile ce mocneau într-însul, în vederea făuririi unei societăţi noi, a unei lumi libere şi drepte.
Acestea le-a cântat Beethoven în muzica sa. El spunea că: “arta este o republică, unde fiecare e dator să facă tot binele de care este în stare, până şi în cele mai vitrege condiţii”. Condiţiile în care Beethoven a trăit şi a creat o operă pe cât de vastă pe atât de importantă, au fost cum nu se poate mai vitrege. A văzut lumina zilei într-o familie împovărată de griji fără număr, a trebuit să se zbată mereu spre a studia muzica şi a-şi câştiga existenţa, fiinţa cea mai apropiată – un nepot de frate, în care îşi pusese toată nădejdea- l-a dezamăgit prin purtările sale, ba a trebuit să îndure şi lovitura cea mai cumplită unui muzician, pierderea auzului.
- Un muzician surd? – a gemut el îndurerat. Cum ar râde lumea de mine! E ca şi cum un pictor ar fi orb, un atlet n-ar avea braţe, un dansator ar rămâne fără picioare.
A umblat luni şi ani în şir pe la medici în speranţa că-şi va recăpăta auzul. Dar cu cât vizitele acestea la specialiştii cei mai vestiţi se înmulţeau, cu atât surzenia era mai definitivă.
- Când voi auzi din nou? – întreba el, cu o rază de speranţă în priviri.
- Nu putem cunoaşte cauza răului, aşa că nu vă putem ajuta – răspundeau medicii.
- Ce-aţi spus? – striga Beethoven, cu o expresie de pândă pe faţă. Voi auzi în curând într-adevăr?
Nu citea sau nu voia să citească pe buzele lor răspunsul groaznic: niciodată, niciodată nu vei mai auzi! Când, într-un târziu, s-a convins că nimeni nu-l poate ajuta, a exclamat cutremurat:
- Doamne, de ce nu mi-am pierdut picioarele sau ochii? Aş îndura orice, numai să pot iar auzi!
Oricare altul ar fi fost zdrobit sub povara unei astfel de nenorociri. Dar Beethoven era un titan, care şi-a învins durerea şi descurajarea. „Vreau să deprind curajul răbdării”, a notat el pe un caiet. „Dacă trupul meu e nevolnic, spiritul trebuie să biruiască. Ceea ce nu pot auzi cu urechea, inima mea va trebui să ghicească. Voi sfărâma cătuşele pe care mi le-a pus destinul vreau să cânt, să cânt pentru toţi. Omule! Ajută-te singur, odată ce ţi-a fost dăruită puterea s-o faci!”
Si Titanul a învins cu adevărat, creând o operă nemuritoare, ale cărei sunete străbat lumea de la un capăt la altul, ca nişte chemări la încredere, la luptă neîntreruptă împotriva răului, la înfrăţirea tuturor oamenilor. Beethoven a cunoscut încă din tinreţe succesul ce i se cuvenea unui artist adevărat. Dar recunoaşterea publică a geniului său creator a întărziat timp îndelungat, încât abia pe când împlinea patruzeci de ani lucrările lui se cântau în marile oraşe ale Europei, unde era socotit unul din cei mai de seamă compozitori ai vremii, avea adepţi înflăcăraţi în rândurile muzicienilor tineri, Academia din Amsterdam îl alesese printre membrii săi, editorii îi cumpărau şi publicau lucrările.
Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referință, ca fiind data de naștere a lui Beethoven deoarece se știe că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezați la o zi după naștere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.
În noiembrie 1792, Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, mai târziu și al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reușește să câștige favorurile aristocrației vieneze prin concerte private, cu care ocazie capătă faima de virtuos pianist și de compozitor. Grație acestor relații și a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziții, Beethoven reușește să dobândească o independență, pe care și-a dorit-o cândva și Mozart.
În martie 1795 apare pentru prima dată în fața publicului vienez executând primul său concert pentru pian și orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin și Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 "Patetica" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune și prima lui simfonie, în Do-major. În același timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul "Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuși, tocmai în acești ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârșite ale stilului clasic de maturitate, cum sunt cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară și orchestră, simfoniile a V-a (a "Destinului") și a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziții se observă deosebirile față de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul "instrument" al lui Beethoven, chiar și operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.
Tot mai bolnav, fiind țintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat și reîngropat in Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.
